Miturile (in)fidelitatii

De ce insala ei? De ce inselam noi? Este (in)fidelitatea programata genetic? Sau este doar o chestiune de alegere?

Rezultatele tuturor studiilor, cercetarilor, sondajelor etc. arata ca atat barbatii, cat si femeile sustin cu o candoare convingatoare faptul ca infidelitatea poate avea efecte dezastruoase asupra cuplului. Cu toate acestea, cei mai multi dintre noi se trezesc si chiar se complac gustand cu voluptate din placerile atat de blamate ale adulterului. Un fel de „tutunul dauneaza grav sanatatii” si stim foarte bine asta, dar nimic nu se compara cu trasul din tigara. Cu sete si de multe ori pe zi… Numai ca nicotina ne face rau in primul rand noua si nu celui de langa noi. Sa fie oare vorba de simpla ipocrizie? Sau poate ca, pur si simplu, am fost capabili cu totii sa ne construim o mitologie solida a infidelitatii, cu nimic mai prejos in feel-good factor decat oricare dintre povestile popoarelor din vechime?

Sustinatorii ferventi ai monogamiei ca dat natural aduc intotdeauna in discutie faptul ca – nu-i asa? – pana si nenumarate specii de animale dau dovada de o induiosatoare fidelitate fata de partener(a). Insa in ultima vreme, noi cercetari pun sub semnul intrebari „naturaletea” relatiilor monogame in lumea animala. In volumul Myth of Monogamy: Fidelity and Infidelity in Animals and People de David P. Barash si Judith Eve Lipton, autorii dezvaluie ca marea majoritate a animalelor si a pasarilor considerate exemplu de fidelitate isi insala cu nerusinare partenerii. Vulturii, castorii si multe specii de maimute care dezvolta „relatii” pe termen lung s-au dovedit infideli, in sensul ca, desi nu renunta la partenerul/a de cursa lunga, isi permit din cand in cand aventuri „extraconjugale”. Cat despre reactia celui inselat, cercetarile nu ne ofera absolut nici o informatie…

Iar studiile intreprinse de Cornell University asupra unei specii de sturz arata ca masculul si femela isi construiesc cu multa meticulozitate un cuib, isi ingrijesc puii impreuna, toate acestea ducand la concluzia ca sunt un cuplu pe viata, cu responsabilitati bine determinate. Insa la o supraveghere mai atenta, folosindu-se inclusiv identificarea prin ADN pentru a determina daca puii au fost conceputi in „legalitate”, s-a constatat ca viata lor sexuala nu se desfasoara nici pe departe numai in intimitatea cuibului conjugal. Aceste rezultate au reusit sa demitizeze „dulcea amagire” a predestinarii monogamiei. Asta, bineinteles, pentru cei care inca mai credeau cu tarie ca suntem cu toti meniti sa traim alaturi de un om pana la sfarsitul vietii, fara ca macar o aventura de o noapte sa ne tulbure tihna domestica. Bineinteles, nici un fel de studiu nu contrazice existenta fidelitatii pe termen lung, insa devine mai degraba o problema de optiune si chiar de „infranare” decat de predestinare.

Infidelitatea masculina

La baza, se pare ca ar fi vorba de nevoia masculilor de a se asigura ca nu vor duce lipsa de urmasi. Si cum altfel sa faca asta decat incredintandu-le aceasta nobila sarcina cat mai multor femele? In masura in care pot fi considerate „fidele”, diversele studii vorbesc de procente intre 25% si 60% de barbati care isi insala partenera la un moment dat in cursul vietii. De la biata Penelopa care il astepta tesand pe Ulise si pana in zilele noastre, femeile au pendulat intre resemnare, renuntare si strategii sofisticate de recucerire in fata aparent inevitabilului gest. De cele mai multe ori, se spune ca ei ar fi in asa fel construiti genetic ca nu isi pot infrana izbucnirile de tandrete fata de farmecele sexului opus. In fata acestui mit, nefericitei partenere nu prea ii raman optiuni. Insa la fel cum fidelitatea nu este programata genetic, cu greu s-ar putea spune ca infidelitatea ar fi un dat al sortii care sa ii scuteasca pe barbati de responsabilitati si pe femei de bataie de cap.

Infidelitatea feminina

Se spune ca nevoile unei femei se invart in jurul dorintei de a asigura copiilor unui viitor sigur. In lumea animala, de multe ori asta se traduce prin alternarea partenerilor, tocmai pentru a creste, prin diversitate, sansele de supravietuire ale puilor. Si cu toate ca inca barbatii mai sunt considerati infideli by default, numarul divorturilor sau despartirilor pe motiv de necredinta a partenerei este in continua crestere: sunt vehiculate procente intre 15% si 40% de femei care isi insala sotii la un moment dat. Insa femeile au incetat de mult sa mai fie doar „victimele” partenerului necredincios, ajungand sa-l insele doar din plictiseala sau razbunare. Un alt mit pretinde ca, de cele mai multe ori, femeile fac si greseala de a se indragosti de amant, nefiind capabile de a face o separare intre sex si sentimente. Insa placerea pura a sexualitatii sau dorinta de a gasi un barbat cu toate calitatile pe care actualul nu le are au devenit la fel de mult un drept al femeilor ca si acela de fi inselate pentru aceleasi motive.

Pro si contra

Cu toate ca procentele de barbati si femei care insala sunt impresionante, mai putin de 10% dintre aceste cupluri divorteaza din cauza infidelitatii. De multe ori, neintelegerile care denota o nepotrivire adanca intre parteneri distrug mai degraba un cuplu decat inselatul. Bineinteles, ne referim la relatiile infidele de natura pasagera, fara implicare afectiva deosebita. Ba chiar, nu de putine ori, calcatul pe alaturi are puterea de a revigora un cuplu blazat de atatea seri in doi petrecute in fata televizorului. Fie insa ca e vorba de adepti ai monogamiei sau de sustinatori ai infidelitatii, s-ar putea ca in curand sa existe posibilitatea de a alege. Noua descoperire a cercetatorilor americani de la Emory University din Atlanta a dat sperante multor sotii inselate. Studiul realizat asupra a doua specii de rozatoare, una cu mascul monogam si alta cu mascul „libertin”, a evidentiat posibilitatea transferului genei „de fidelitate” catre masculul infidel. Schimbarea de comportament i-a uimit pe cercetatori: soarecele necredincios s-a transformat intr-un mascul model. Insa cei doritori vor mai avea de asteptat, deoarece receptorii responsabili de interpretarea acestor impulsuri nu au fost inca localizati la om. Pana atunci, ne ramane suficient timp pentru a ne da seama din care categorie facem parte si daca cumva avem nevoie de o operatie…